Crucea roșie a halatului alb

  Stăteam cuminte în coridorul ce forfotea a gălăgie îmbinată, de la scîncet de copil pîn'la sunet interminabil de Nokia sau Iphone... Era unul din miile de coridoare ale sutelor de spitale de la noi care de fapt nu se deosebesc cu nimic între ele. Vopsite neapărat în verde sau ,,curichiu"și neapărat pîna la mijloc,pentru că mai sus urmează varul alb -imaculat, ce continuă și peste pod... așa e design-ul, gîndit încă din epoca stalinistă și pe care ,,perestroika" din '90 nu l-a putut aboli. Și în fiecare spital,pe fiecare coridor există cîte o Raisa Petrovna care  are două ustensile ,un teu și o căldare, pe care le scoate de după o ușă unde stă inscripționat frumos ,,grupa sanitar" și începe a-și face treaba,mutînd gălăgios căldarea de metal pe care stă scris cu roșu: Хлор.
  Toată  această orchestră de gălăgie este acompaniată des de sunetul tocurilor care duc un halat alb și care de fapt anunță că vine medicul. Liniște. Trece Dzeul unora, alinarea altora și de ce nu caznaua de dat bani a mai multora. Bat la ușă,intru. Începem o discuție derizorie care nu o făcu să-și ridice nasul din catalogul ce-l răsfoia. Aveam nevoie să-și lase amprenta pe niște hîrtii care de fapt trebuia să i le duc unui coleg de-al dumneaei. ,,Fat-hăi, tu știi că lucrurile estea nu s fac chiar așa...".Am înțeles, mă scotocesc la geantă, doamna ridică capul. Mhm, reflex. Îi întind 50 lei.. de la fat-hăi trecusem la domnișoară..., ahhh, ce alintuș pe capul meu.
 Dintotdeauna am vrut să mă fac medic, simțeam că am vocație și dorință. Statutul pe care ți-l îmbracă  halatul alb e ca și mantia de judecător... ele nasc vieți și hotărăsc destine.  Totuși soarta a decis  altfel pentru mine,nu mi-a dat șansa să rostesc făloasă jurămîntul lui Hypocrates,însă mi-a oferit destule ocazii să realizez că lumea dătătorilor de viață e la fel de pestriță ca și a celora care le sprijină ușile în așteptarea unui veridict sau a unuei minuni. Unii trăiesc cu propria inima suferința și bucuria vindecării simplilor muritori, alții se conduc după principiul ,,dacă Hypocrates e mort, jurămîntul lui nu mai e valabil".
 În aceeași zi însoțind pe cineva am trecut pragul Institutului Oncologic...Grea încercare. De cum am pășit pe poartă am simțit miros de morfină și a viață arsă. Mă  luase frica. Am văzut oameni muribunzi,care nu mai sperau la nimic, am văzut oameni ce-și așteptau cuminți veridictul ,,cît și cînd", am văzut suflete izbăvite ca printr-o minune de boala care nu cruță pe nimeni...Coridoare la fel de pline, la fel vopsite,însă acolo viață nu e, e o lungă așteptare cu un sfîrșit sigur. Nu am îndrăznit să privesc pe nimeni în ochi, priveam înainte, îmi era frică să mă împiedic de lacrimi... erau multe. În acele momente îi mulțumeam destinului că nu mi-a încredințat halatul alb și constrîngerea de a spune sentințe.
Intermediari ai sufletelor noastre,unii contra plată, alții contra inimă. Unii te vindecă, alții te lasă tot atît de bolnav ,însă pînă la urmă, indiferent de sarcasmul fiecăruia,rămîn oameni și nu Dumnezei, oricît ne-am dori să fie. Și ajunge o zi cînd cînd viața îi aduce încet și pe ei,mînați de boli firești, în fața unora care au dat un jurămînt...

O Europă a mea (2)

   Pășeam pe pămînt londonez. Simțeam în inima mea nu un Big-Ben...ci un Big-Ghem pentru că nu știam cum voi fi întîlnită de ei,fiind deja cunoscută cu rigiditatea și intoleranța celor care îți luau pașaportul în mînă, pentru simplul fapt că uite Doamne vrei să le pășești meleagurile și că vor avea cu un străin mai mult la masa lor, la Cina cea de Taină care e MEREU și OBLIGATORIE în renumitele localuri unde sfîrîe a viață îmbibată de ulei, și unde ei vin cu atîta drag de-și așează șunculița pe scaunele multprea neîncăpătoare...
   La check-in fu întîmpinată de un englezoi blond,care nici nu ridică ochii să mă privească, pentru el eu eram încă una. În timp ce mister îmi pipăia îndelung foile pașaportului,eu îl studiam cu nesaț. Vasăzică așa arătau urmașii lui Carol și supușii Reginei. Fără ochi. Nu avea ochi,mi se făcuse pe loc milă de el. Spațiul  de unde ar fi trebuit sa-i lucească orbitele,iar de acolo niște ochi senini,intuiesc eu albaștri,era îngropat în slănina obrajilor care ardeau roșii ca niște maci,era transpirat,însă mulțumit, de curînd înfulecase ceva ce-l făcuse enorm de fericit, avea o urmă proaspătă de ketchup în colțul gurii. Mi se făcuse scîrbă.Vroiam acasă. 
  Nu mă lăsă să trec. Îmi invocase ceva într-o engleză jegoasă ca și el,iar eu.. prea mică fiind în fața unui titan,de emoții nu am înteles nimic,doar faptul că îmi aruncase pașaportul și eu trebuia să mă supun voinței buricului său. Poate eram prea slabă și nu-i plăcu de mine. Ceața în care eram, îmi fusese rărită de o colegă de-a sa. Era o rusoaică drăguță. Mă chemă la ea , parc-o văzusem pe mama,eram fericită,îmi puse ștampila de trecere. Prima dată în viață cînd în sinea mea idolatrizam un rus.Eram oficial în Londra. Și iarăși rușii ne salvează m-am gîndit eu,desigur ironic. Era 30 noiembrie.Exact peste un an,în aceeași zi aveam să aduc pe lume un Ghem de băiat. Sufletul meu nu știa însă nimic. Era o surpriză.
 Capitala era o mare adunătură de oameni veniți de peste  tot din lume. Preponderent europeni și indieni,ăștia din urmă se simțeau ca acasă, se răzbunau într-un fel că fuseseră colonizați cu secole în urmă. Însă erau extrem de sufletiști...îl aveau infiltrat pe Omul European în vene. Ei te ajutau cu Orice și Oriunde,ceia ce nu făceau și ceilalți conlocuitori,chiar de se întămpla să fie conaționali (mîndria poporului nostru e nemuritoare,e ca și Lenin în sufletul unora)...
  Eram cu Tanea, eram cu El, eram Împreuna. Și nimic nu mai conta.
Tanea lucra la flocăit,așa botezasem frizeria unde veneau să se aranjeze miss și missisurile rafinate ale burgheziei. Eu îi țineam companie,nu puteam rata doza zilnică de rîs. Eram pe-o undă de umor,mai ales cînd venea cîte o doamnă cu ceva ani buni în cocoașă și-i zicea Tanei s-o aranjeze că pleacă la întîlnire cu boyfriend-ul...Să fi știut ce vorbeam de dînsa în timp ce-o coafa... se ducea acasă să moară. Sărmanile noastre bunici,n-au mai știut ce-i feon și perie,aveau doar pieptine des...și atît...astea aveau boyfriends...și nu doar...
  Am plecat într-o duminică cu Tanea să vedem renumitul parc ce scaldă cu privirea Buckingham-ul. Ne-am lăsat  suflețeii acasă,împătimiți de bere și Counter Strike,iar noi am pornit în cunoașterea civilizației. De cum am pășit aleea fălosului domeniu ne intimpină un grup de veverițe,roșcate,argintii, de tot neamul,veneau țopăind spre noi. Nu,nu se poate, răcnisem în sinea mea,nu puteam muri acolo...la școală ne învățase că dacă te mușcă veverița,mori imediat,otravit. Îi zisem Tanei. În cîteva momente porumbeii părăseau copacii de țipetele noastre. Fugeam de veveriți,iar ele după noi. Ne-a oprit un majordon.. și ne-a liniștit. Roșisem ambele de naivitate.
 Peste umărul domnului care ne explica  că veverițele sînt inofensive, vazui un grup de călăreți costumați, era schimbul de gardă.Nu puteam rata. De data asta alergam după cai. Nu am mai reușit să-i vedem,alergasem mult, eram obosite. Ce dracu'...cai n-am mai văzut ne ziserăm noi, încălzindu-ne la soare pe-o bancă. Venisem acasă spre seară. N-am venit cu mîna goală, aveam și-o amendă achitată... am hrănit porumbeii în parc,iar SIR  cu chipiul ne-a pedepsit. Chestia e interzisă prin lege.
 Era cald în casă, afară se rupea pămîntul de frig, era cea mai friguroasă iarnă pe care o văzuse pielea albă,fină și grăsuleană de englez. Și era cald, de fapt prea cald în casă pentru că inginiozitatea și spiritul nostru nu ne părăsise,printr-o șmecherie simplă a contorului aveam căldură gratuită. Elisabeta se miluia de noi.
Fulguia. Big-Ben-ul bătea a An Nou. Și ce fel de Revelion ar fi avut Charles,Kate și Henri fără noi în Londra...
                                         ...to be continued again..

O Europă a mea

 Am plecat în Londra forțată de unele circumstanțe sufletești,care atunci le-am trăit cu intensitatea maximă a inimii, azi însă le simt desprinse de sufletul meu... Ieșeam în Europa Angelei și a lui Berlusconi... Pentru mine ideea asta era atît de străina,eu,care eram rădăcină convinsă ale acestor meleaguri, nimeni și nimic nu mă putu convinge să le părăsesc,decît pină în Romănia Mamă și înapoi...plecam să mă pierd ca un punct intr-un ocean de litere ale unui letopiseț. M-a petrecut mama,m-a petrecut motanul,m-au petrecut toți cu inima ghemuită de emoții. Era prima dată cînd părăseam spațiul danubiano-pontic dintre Chirca și Maximovca pentru nu se știe cîtă vreme...
  Plecam cu El, plecam după El.
Și iarăși constrînsă de birocrația europeană,am făcut un popas mai îndelungat în Paris,apoi in Lisabona,am cunoscut locuri și oameni care m-au făcut sa-mi pară rău că nu le-am oferit ocazia ochilor mei de ai cunoaște mai înainte. Era frumoasă lumea, era alta. Mă minunam să văd cît de buni pot fi oamenii între ei,cu mine chiar...eu, venită dintr-un spațiu mioritic în care și azi în unele case răsună fălos ,,Ţara mea, Moldovă-mamă, Vatra doinelor strabune!Ca un strugure de poamă,Stai pe harta Uniunii!", mă pierdeam cu o hartă de metrou în mînă,în neștiința mea unde îmi trebuia să ajung. Iar oamenii mă ajutau, unii îmi ziceau că-s ,,biutiful",alții mergeau cu metroul pînă la stația la care îmi trebuia să cobor,ca să fie siguri că nu mă rătăcesc...și nu auzeam de nicăieri ,,shto vi saite kak karova?" și nicăieri nu era scris ,,Nu trîntiți ușa" și nici șoferii nu vorbeau la telefon c-o murit soacra-sa ,,di gangrenă la chișior",acompaniat de un tril de șanson. Iar eu nu mă simțeam bine far' de toate astea,aveam nevoie de ele așa ca să-mi simt Patria lîngă mine...îmi era frică să  mă cucerească Omul European, el era altfel de specie,nu era ca și noi,era straniu...
   Era frumoasă țara lui Napoleon. Cu renumitele monumente de artă pe carele-am văzut doar în cărțile alb-negru de franceza, nu îmi venea a crede că îmi gîdel lentilele din ochi cu aristocrația a tot ce însemna Le France,temă pe care am susținut-o de atîtea ori la examen și despre care de fapt nu știam nimic,e ca și cum un văzător ar citi o carte pentru orbi. Parcuri, Sena, Les champs elysees,toate erau vasali ai ochilor mei. Era sublim,măreț, era istorie,era viață. Și nicăieri nu am văzut inscripționat cu spray ,,Zdesi bil Vasea"...și asta mă făcu să mă gîndesc că francezii mai au mult pînă la noi,cultura noastră e inegalabilă și e greu de cucerit...
  Era frumoasă țara Portocalelor. Scăldată de apa caldă a oceanului. Și oamenii erau prea calzi,mai calzi ca francezii...ăștia din urmă aveau temperatură de bunătate...ceea ce mă făcu să cred că în Europa se petreceau lucruri necurate...oamenii erau zombați de bun-simț...și asta nu era deloc bine ma gindii eu...ce noroc de imunitatea noastră sovietică!, sîntem feriți de virusul acesta.Pentru totdeauna. Palmierii, copacii de portocale aranjați cuminți pe alei,trotuare,mă duceau cu gîndul la ,,shorcovii" Chișinăului meu,care stau cuminți și ei cînd vine cîte o mătușă să-i culeagă roada ca să facă povidlă. 
  Venise și ziua cînd am încălicat aripa avionului și zburam spre țara Reginei. Era pentru prima dată cînd zburam cu avionul singură. Îmi era frică, de ce să nu recunosc,mai ales că avem un vecin de scaun care la fiecare turbulență vroia să-mi sară în spate. Mă irita frica lui și mai tare.Începuse să mă deranjeze și lentilele,îmi înțepau ochii,le-am scos și le-am aruncat sub scaun. Omul European nu m-a cucerit.
 Gîndul că Londra mă așteptă mă făcea și mai indiferentă la frica mexicanului de alături. Cînd roțile avionului au pupat pămîntul,m-am eliberat de cureaua incomodă a ascaunului și l-am pupat de bucurie și pe mexican,pe care în sinea mea, acolo sus cînd eram,il botezasem Friky.
 Știam că undeva în aeroportul imens mă aștepta El cu un buchet enorm de flori. Însă nu știam de fapt că Europa abia începea și că cele mai frumoase aventuri le voi trăi acolo. Cu El,cu Tanea,cu Omul European.
                                                         ...to be continued...

Cherchez la femme de Moldavie

 Răsfoiam internetul zilele astea, printre rarile ocazii pe care le am ,pentru că am pici,iar el are o Маша , și ochii mi se opriră asupra unui titlu ...,,Femeile din Moldova nu pot face nimic,,...î-l devorez repejor cu ochii înfuriată nițel,neștiind încă despre ce-i. Mereu mi se întîmplă să mă gîdile nervii cînd văd proști care vor să se pișe deștept. Era un articol al unui nene care se indigna că femeile de la noi nu știu a face politică, nu știu să modereze emisiuni de politică...etc. M-am uitat mult la el, avea si-o poza, care imi provocase mai multă repulsie decît articolul și mîna mi s-a dus involuntar la ,,leave a comment,, si i-am scris ca femeile din Moldova pot face mult mai multe decit face el cu mîna dreaptă. Si am închis. Și am uitat. Pînă azi,cînd stînd de vorbă cu cineva îmi povestea cum o cunoștință de-a sa a fost părasită de soț, ea rămînînd cu doi copii mici,singură,fără bani,într-un sat îndepărtat de unde nici Dumnezeu nu-ți aude ruga. Nu aveau ce să mănînce,o iarnă întreagă și-a hrănit copiii cu pîine înmuiată în moare de roșii...la vecini nu îndrăzneau să ceară, erau prea săraci. Au trecut anii,copiii sînt la școală,iar dimineața mănîncă pîine cu unt și ceai cald, și murături mai mănîncă... cînd mama le face friptură cu mămăligă. Ea nu mănîncă murături nici pînă azi.

Un alt caz,o altă dramă. A rămas singură cu 3 copii după moartea soțului ei,urcase la cer în urma unui accident. Vroia să moară și ea,însă D-zeu hotărîse altfel.  Traia groaznic de greu, doar din alocațiile pentru copii. Anii au trecut, azi copiii sînt mari... 2 învață la un liceu prestigios, altul e manager la o companie de automobile, ea e contabil- șef la o banca de la noi. E fericită,  trăiește bine, are tot la ce atunci nici nu visa...nu s-a recăsătorit.

Aș avea de povestit atîtea cazuri asemenea, se găsesc peste o casă... uite nene că femeile noastre pot face o viață întreagă  pe care voi de multe ori o ruinați într-un moment. Nu știi cît poate mișca o inimă de-a ei...nu știi pîna unde ajunge ea pentru copiii și bărbatul ei... se duce în iad și vine înapoi...

Și știe a ierta așa cum voi nu știti. Iartă cînd voi vă dăruiți inima alteia,iar ea continuă să trăiască,pentru casă și copii,iar inima ei rămîne a nimănui.  Nene, te-ai întrebat vreodata ce se ascunde în acel loc unde ar trebui să fie suflet,insă de multe ori nu e? Desigur ca nu,pentru că nici nu te interesează. Ai văzut cum arată ea la capătul unei zile din viața ei? Nu,nu e chinuită și nici obosită nu e. E frumoasă,dar tu asta nu vezi...pentru că privești emisiuni despre politică și o judeci... și imediat îți apare ideea de scri mîine un articol.

Ehhh,moldoveanca noastră cea de toate zilele...cît de femeie poate fi...Nu știu cum se face,dar o apreciază de multe ori străinii și nu ce-i ai casei.Azi vine un italian și ne-o fură,mîine un neamț se îndrăgostește de ea,iar tu nene te scarpini la biluțe,involuntar,așa cum o fac toți, iți răsufleci pantalonii,frumos călcați de-o Femeie din Moldova, și începi a scri ,,Femeile din Moldova nu pot face nimic”.

Suflet de mamă

Am cunoscut-o întîmplător,ieșeam de la coafor,am coborît în hol șsi îmi admiram părul frumos aranjat completat de un machiaj natural,superb.Eram mulțumită. Zimbeam. Ea mă privea... Era la fel de mulțumită. Nu i-am dat importanță,continuam să discut cu doamna de la recepție care,la rugămintea mea, îm chemase un taxi. M-am așezat in fotoliul moale și continuam să întreținem discuția care o inițiasem cu doamna,rideam, vorbeam de copii...ai dînsei erau mari , de mine se miră ca am copil        ( îmi plăcuse asta, de ce să nu zic). Printre vorbele schimbate,trasem cu ochiul în dreapta mea, intr-o clipă o scanasem..era elegantă, simplă, cu aromă de bun-gust...,era blondă,o prindea bine nuanța la bluza ei preponderent neagră. Puse mîna pe fotoliul în care stam așezată și constată în voce că trebuie schimbate deja, atunci mi-am dat seama, era patroana. Exact în acel moment intră un domn și i se adresă ei, cu binecunoscuta formulă sovietică ce include și patronimicul. Nu greșisem în constatare, era șoferul ei.Deodată am început s-o studiez mai amanunțit, așa sînt eu mai curioasă. Era frumoasa,aranjată,extrem de simplă ( ceea ce nu e prea comun si specific PATROANELOR de la noi,îmbibate de glamour moldovenesc). Începusem a vobi...îmi zicea de fiica ei care învăța in Londra și care de curînd revenise acasa,îmi zicea cît de dornică fusese de fructele si roșiile din grădina lor...acolo zice că nu au niciun gust. Mă țintise bine cu discuția pentru că și eu am fost acolo și știam despre ce vorbește. Se înfiripase discuția noastră așa încît doamna de la recepție nu mai vorbea,ne asculta cuminte,întreruptă de cîteva ori zbîrnîitul  telefonului.Daniela.Daniela o chema pe fiica-sa. Îmi povestise multe despre ea.Taxiul nu mai venea,și eu mă bucuram,îmi plăcea compania ei. Emana o liniște nefirească pentru statutul ce-l avea, părea totuși obosită parcă. Mă întreba cîți are băiatul meu, i-am zis aproape 2, mi-a zis încet ,,să-ți trăiască,, și ochii mari albaștri i se umplură de lacrimi,începuse a plînge,plîngea în hohot. Nu înțelegeam nimic.Doamna de la recepție îi aduse niște șservețele, ea știa tot,și nu a insistat s-o calmeze,nu avea rost. Se liniștise și incepuse a-mi povesti. De curînd își înmormîntase feciorul,o tinerețe de baiat,22 de ani...O întîmplare stupidă i-l luase pe dragul ei băiat... de 4 luni o întîlnea soarele dimineața in cimitir, se ducea la el cu noapte-n cap...să fie prima cînd el se trezește...Dan. Dan îl chema. Lăcrimam și eu,nu-mi mi păsa de machiaj. Era prima dată cind vedeam o mamă atît de îndurerată,vroiam s-o ajut,dar nu știam cu ce. Bunica mea și-a înmormîntat 3 copiii, și atunci  am plîns și eu,dar erau altfel de lacrimi, atunci nu eram mamă...
 Venise taxi-ul și am plecat,cuprinzînd străina care mă facuse in 10 min să plîng cu ea. Am lasat-o lăcrimînd. În mașină mă bătea vîntul pe toate 4 ferestre lăsate deschise din nepăsarea șoferului, mă deranja,însă nu vroiam sa le închidă... mă gîndeam la durerea ei. Avea tot si n-avea nimic. Abia atunci,punînd cap la cap tot ce mi-a zis,mi-am dat seama cine e... era mama băiatului care murise în urma unor bătai într-un club de noapte. Cum de nu ma izbise asemănarea lor, l-am vazut și eu in pozele de știri...,semăna leit cu mama sa.  Am văzut o mamă îmbrăcată în durere. Si cine o întreaba cîți copii are,spune doi, un băiat și o fată.
 În seara ceea am fost la o nuntă. N-o țin minte pentru că m-am gîndit la ea. Și acum mă gîndesc.

Nimicuri despre mine

   Aveam ideea asta de ceva timp in cap, imi tot forta cerebelul s-o aduc la viata, insa mereu nu imi ajungea destula vointa sau poate nu se isca momentul.. si uite c-a venit azi,dupa niste ploi reci de toamna,care ne tot framinta oaselede citeva zile, de rid cuverturile infofolite pe noi,iar canile calde de ceai abia astepta sa fie sorbite si umplute iar. Dintotdeauna mi-a placut cuvintul scris pentru ca din toate el mai are o sansa...sa fie sters daca raneste, inainte de a-i da zbor... , desi ai un interlocutor mut, stiu ca ma asculta,foaia... Mi s-a facut dor de zilele cind nu stiam de sticla monitorului,cind scriam in caiete trasate cu linii mari, mi s-a facut dor de mirosul de pasta de stilou, de scirtiitul lui pe foaia alba,de noptile de iarna in care nu aveam lumina,iar gindurile imi zburau razlete dornice sa fie adunate  pe foaia incalzita de caldura lampii...
   Nu mi-i dor de acele timpuri,mi-i dor de mine cind le traiam..nu pling nostalgia zilelor cind nimicul ce-l aveam nu face diferenta intre noi,sufleteste,ci regret nesansa de a le intoarce.
   Mi-a placut si inca imi mai place sa scriu. Despre orice. Intotdeauna am fost convinsa ca nimeni nu ar avea rabdarea sa ma asculte,am multe aiureli, si daca nu le spun explodez si ranesc...si doare...si de cele mai multe ori e acel  drag care doare...si imi trece ...si ma doare si pe mine c-am ranit...Asa-s eu,o fire mai vulcanica,dar iubesc si imi pasa de tot sufletul ce-l simt ca vibreaza linga mine si la capatul celalalt al firului de net, in tara Odnoklassnicilor si al Feisbucelei (mare nemernicie cu astea doua, atita viata pierdem noi cu ele...).
   Tind sa cred ca si eu plac lumii,cind eram adolescenta eram sigura ca atu-ul meu imi erau picioarele lungi, azi picioarele nu mi s-au mai lungit,sint la fel si ele si eu, doar vreau sa cred ca deasupra lor s-a mai cladit ceva suflet si de fapt, acel suflet se face mai vazut decit ele,si el e blind si plinge si ride si are inima. Iar daca lumea nu ma place,eu o plac,chiar mi-i draga si-o adulez!
   Am multe a spune, uneori nimicuri ordinare,alteori nimicuri importante,depinde de stare..ce bine ca lumina nu se mai stinge si cerneala in stilou este indeajuns...

...de azi

Aveam atitea ginduri si nu stiam unde sa le las,pentru ca in capul meu numai incapeau deja si misunau ca  viata unui musuroi... si trebuia sa le las undeva pentru simplul fapt ca nu le pot tine in mine..asa sint eu gindesc si zic,sau uneori zic si apoi gindesc...De azi am unde sa le las!