Fericirea si hramul

  N-am chef de nimic, sînt într-o stare amorfă din care nu mai reușesc să evadez, de parcă stau înlănțuită și nu găsesc un ciocan ca să rup acele inele ce se leagă unul cîte unul ca trăirile mele. Sincer nu credeam c-o să-mi fie așa, gîndeam c-o să fie ca prima dată, dar nu e, e greu, grețos, interminabil, uneori hilar chiar. Simt o repulsie față de tot, și de mine chiar, Rănesc iar, de data asta însă nu ma doare că doare pe cineva, mă răsplătesc pentru starea mea de rău... și mi-i bine așa, ca unui vampir...Nebună mai sînt!!!!!! Ieri a fost hramul satului meu, de dimineață am tot încercat să scriu o postare dedicată leagănului copilăriei mele, am scris cîteva rînduri și priveam în gol la foaia albă electronică ce aștepta să fie umplută cu niște creveți din marea mea de închipuiri, însă muza îmi plecase la masa cu sarmale și răcituri și în lipsa ei am abandonat și eu ideea. Îmi cer iertare dragul meu sătuc, știu că mi-ai dăruit enorm de multe momente frumoase, care sigur nu aveau aceeași valoare dacă le trăiam altundeva, m-ai răsfățat cu cele mai senine dimineți și apusuri, mi-ai împletit cosițe  lungi de rouă, m-ai făcut să nu dorm nopțile stînd pe la gard îmbătată de amor... iar eu n-am găsit destulă inspirație să-ți scriu răvaș. Promit c-o s-o fac, but yesterday was too much for me...
  Am stat ieri pierdută mut timp în nimicuri internauțiale căutînd naiba știe ce, doar -doar mi-a sta mai bine, și asta cred că avea să dureze o veșnicie, dacă din fereastra oranj a calculatorului nu îmi sclipăcea interminent un mesaj de bun salut venit de la o cunoștință mai veche, pe care, dacă foarte sinceră să fiu acum, am uitat-o de cum am apucat drumuri diferite la răscrucea unde ne întîlnisem. Ne cunoscusem banal, într-una din multele mele seri petrecute prin cluburi unde îmi plăcea să-mi zbucium tinerețea mai ceva ca zdubii boxelor. Apropo, vorbesc de o Ea. Era cu un băiat simpatic,matur în comportament, pe care eu îl găsisem plictisitor.  Stăteam toți la o masă gălăgioasă înnebuniți de tinerețe și viață frumoasă... glumeam, rîdeam, beam...ei doi erau mai retrași de atmosfera noastră, se iubeau enorm, știam asta cu toții și nici nu încercam să intervenim între ei, erau pierduți în lumea lor. Îți rămînea doar să-i admiri pentru dragostea ce și-o purtau, lucru care pe ani ce trece intră tot mai mult la naftalină, din păcate. M-am mai întîlnit cu ea de cîteva ori prin oraș, ultima dată era într-un extaz de fericire greu de imaginat, se casătorea! N-am auzit de ea mult timp, ieri printr-o coincidență de stări m-a găsit virtual și tot virtual ne bucuram de reîntîlnire după atîția ani. Doamne, cum se mai schimbă toate în lume și cum viața îl schimbă pe om...Destinul ei s-a rupt acolo... în momentul cînd se pregătea de nuntă, a rămas la capitolul ,,nemireasa lui", el plecînd stupid, repede, și dureros pîn' la sînge, într-o altă lume unde nunți nu se fac, acolo doar se așteaptă unul pe celălalt. Au trecut 8 ani, ea își petrece timpul între serviciu, unde pleacă din pură datorie și romane de bulevard, pe care le savurează cu perdeaua trasă, arareori se delecteză cu integrame. Și atît. Nu visează, nu speră, nu trăiește. Așteaptă cu nerăbdare ziua cînd i se va bate primul cui, așa percepe ea fericire acum, vrea la el cu orice preț, însă nu are curajul să-și pună capăt zilelor. Ia antidepresante, merge la psiholog. 
 Mereu cînd trec prin niște stări mai nasoale mi se întîmplă să ma poticnesc, exact la moment, cu situații de viață care îmi vin ca un contraexemplu la tot ce trăiesc eu și consider ,,drama mea". 
Ieri mi-a fost rău, apoi mi-a fost și bine, apoi am fost fericită. Nefericirea altuia m-a făcut să-mi prețuiesc fericirea mea.

Momente firești într-o lingură de dohot

  Cîtă fericire îți poate aduce o baie caldă după o zi de umblat prin ceață și dezmăț de toamnă...Mă scufund în apa milostivă  și gîndul mă duce la o lagună limpede unde sînt doar eu cu mine. Uneori trăim viața atît de banal, ordinar poate și nu prețuim momentele frumoase care doar învechite de timp, devin într-o zi amintiri de neuitat. Iau o mînă de bulbuci de spumă și încep ai privi cum se sting, repede, unul cîte unul,înțepați parcă de vîrful unui ac...viața lor începe în sticlă și termină în mîna mea. Cît sîntem de norocoși. Trăim mai mult, dar uneori, poate nu atît de parfumat ca ei...Și iar nu-i bine. Muzica mi se învîrte în creții mei uzi  care izvorăsc lungi din atîte momente unice pe care capul meu nu obosește să le adune, sînt momente pe care sigur le trăim cu toții, cel puțin o data-n viață
  Momentul cînd te bucuri 3 minute de-o înghețată pe care soarele răvășitor de iulie ți-o întinde pîn' la coate.. cîtă fericire pe capul tău că ai găsit-o exact atunci cînd credeai că mai ai puțin și te îngropi în asfaltul răzmuiat de căldura lui cuptor...Închizi ochii așezat pe-o bancă și-o savurezi și niciodată n-a fost mai bună și nici n-o să mai fie. Ea e unica...
   Momentul cînd te uiți în ochii lui lui și știi că vrea să-ți spună ceva, știi și ce vrea să zică, și nu-i de dragoste,ci de rămas bun, și te rogi în sine să tacă, să tacă...și-ai vrea să nu  fii acolo ca să-i privești ochii, ai prefera să fii și printre îngeri, în altă viață.. însă nu ești, ești exact acolo unde trebuie să trăiești momentul acesta... și începe a-ți vorbi, iar tu nu-l auzi, simți doar obrajii ce ard ca o candelă în duminica Sfîntului Gheorghe...și-apoi lacrimi ce vin să-i stingă...și-a murit momentul cela...și-ai murit și tu..
 Momentul cînd te bucuri de cel mai bun prieten că îți este alături exact atunci cînd te credeai mai sîngură decît un pui de cuc rătăcit, c-a venit în clipa de deznădejde a ta și te simți atît de bine și-i cald pe suflet și-i mulțumești lui Dzeu că pe lîngă mamă, ți-a dat și-un prieten.
  Momentul în care ți-ai pus căștile în urechi, ai rezemat fruntea de sticla umedă a troleibusului și gîndul te poartă printre frunzele roșii de arțar, iar tu te bucuri ca ți-i cald, ai prins un loc pe scaun și că  acest mic rai cu 2 antene nu se tremină curînd deoarece cobori la ultima stație..
Momentul cînd de dimineață stai cu telefonul în mînă și te rogi de el să sune, î-l pui în buzunar, apoi î-l scoți iar în mînă, gîndind că dacă-i schimbi locul, va scoate un ringtone ragușit, însă el tace și are ecranul negru, și te înfurii pe toți, ai vrea să nu te găsească nimeni, pentru că-s niște proști care nu înteleg nimic...și exact în clipa cînd nu mai sperai la o adiere caldă... auzi un ,,...nothing is gonna change my love for you.. ... Sună.  Celulele de fericire îți explodează sufletul. Și nu raspunzi imediat, să nu creadă că-l așteptai să sune. 
 Momentul cînd primăvara îmbracă în muguri și mărțișoare toți copacii,iar tu mergi pe alee și realizezi că n-ai văzut primăvară mai frumoasă de cîțiva ani buni, ce suflet orb aveai... și îți promiți în sine că vei începe a trăi altfel deacum, tragi aer și închizi ochii... simți iarba cum crește în tine.. și Doamne cum miroase, nici un Dior n-are puterea sa, ai vrea să fii și-o vacă pe moment, să-i guști din verdele fraged.
Momentul cînd îți cumperi o carte și te simți atît de bogat de parca ti-ai luat un ceas scump. N-ai răbdare s-o citești, sa-i savurezi paginile ce miros a brad cu cerneală. O pui pe raft lîngă celelalte și stai o clipă în fața lor, ca în fața unei icoane, și ți-i bine că le ai, că-s ale tale...
  Momentul cînd o prietenă, pretinsă bună, îți spune că l-a văzut în oraș cu alta, și ai vrea să nu-i vezi bucuria cu care ți-o spune, și ai vrea să crezi că îmbrățișarea ei de consolare e sinceră și fără mască...însă nu poți, o trădează ochii și fericirea din voce pe care încearcă s-o schimbe,însă cu puțin talent.... în acel moment relizezi cum pierzi doi oameni dragi, un iubit și o prietenă... și ți-i parshîv pe suflet, ca într-o zi de luni...
  Momentul cînd ochii tăi scaldă marea după un an de despărțire. Și ești doar tu cu ea, ai putea s-o privești la infinit, și-ți vin atîtea gînduri, dar taci ,cum tace ea. Te minunezi de perfecțiunea acestei lumi și te avînți în valurile ce-ți leagănă tinerețea veșnică.
 Momentul cînd savurezi cafeaua de dimineață singură, doar tu și televizorul, și-o beai în pijamă, pentru că anume așa vreai tu. E un ritual mirositor de boabe prăjite și o serie din Doctor House,iar magia ei o cunoști doar tu și nu dai voie nimănui să intervină, pentru că s-ar alege praf de horoscopul zilei lui.
 Momentul cînd vezi pe testul de sarcină acele doua scîntei roșii care ard în propriul suc de fericire și care ție îți stoarce doua bobițe de rouă din ochii care nu cred încă minunea ce-o privesc. Îți dai seama că viața începe de la două liniuțe, iar tu ești acea care le-a desenat, îl strîngi în mînă și plîngi pentru că în sufletul tău bate inima lor.
  Momentul cînd te-ai trezit dimineața și ai aruncat o privire spre geam și ai văzut prima zăpadă, schițezi un zîmbet de copil și te minunezi ce darnic e Moșul înainte de sărbători. Simți a iz de portocale și ciocnitul cupelor de șampanie. Mai trece un an și îți promiți că în anul ce va veni vei trăi totul altfel, vei fi mai bun, vei fi neapărat fericit, îi vei prețui pe cei dragi altfel.
 Apa mi s-a răcit, iar eu tot stau pierdută în acele momente...simple fericiri omenești care mor neînsemnate ca baloanele de spumă... Oi fi eu pentru alții o lingură de dohot, însă știu să miros frumos în acele clipe fade, care adunate fac o viață de om.

 

Moldovean de noiembrie

  Mă chinuie acest noiembrie slimos precum un melc... niciodată nu mi-a placut de el, după un fluture efemer cum este vara, vine el de-și trage cochilia fleoșcăind în proprii muci. Ieri intram în unul din magazinele din capitală, înfofolită ca o mîcă, pentru ca primul fior al iernii l-am simțit anume așa, strangulată de grețuri și cu un face-off, deschid ușa fără să-mi ridic privirea și deodată nasul meu fragil de insărcinată simți miros de brad... Mă pomenisem într-o Țară a Minunilor care mă făcu să-mi gîdile sufletul de fericire precum o pană talpa piciorului. Era atmosferă de An Nou cu brazi împodobiți, cu clinchet de clopoței, cu jucării și argint aruncate la locul potrivit...era feeric. Mi se făcu atît de bine și mă simțeam atît de copil. De multe ori îmblăm rătăciți de noiembrie, constrînși de rutină si nevoi proprii și nici nu observăm cum niște momente atît de neînsemnate pot renaște sentimente pe care le credeam utopice, cînd de fapt stau în inima  prăfuite tot de firea eu-lui care le-a aruncat acolo, de cum am lăsat chiloțeii copilăriei noastre și nu ne-am mai întors să-i ridicăm pentru că e o mare rușine, mai ales  de cînd cu bikinii în viața noastră.
 Începe să miroase a sărbători, a ger cu cer senin, a foc de cămin, a barbă de Moș,mmmmmmm, se simte? Mereu am fost convinsă și mai rămîn să fiu că sărbătorile de iarnă au o magie aparte, ne pot face mai buni! Nici orele de educație civică, nici profesorul, nici preotul, nici Calul Bălan a lui Creangă, nu au puterea lor, e ceva dumnezeesc la mijloc...și totuși... Mi-i greu să număr cîte asemeni fascinații decembrale ne-ar trebui nouă, poporului basarabean ca să ne facă mai buni?  Cînd?  Cînd n-o să mai fim martorii sau dacă nu, actorii chiar, infinitelor certuri, reproșuri pe care le poți auzi de pretutindeni: magazin, piață, troleu, spital, de peste tot se aude un zgomot de bruschețe, balansat numaidecît între două graiuri izvorîte din Carpați și Ural. Lumea se ceartă de la orice, pentru orice și chiar din nimicuri. Așa ne e natura în care ne desfătăm ca niște copii și pe care n-am schimba-o pe nimic. De ce să schimbăm o replică de ,,mulțumesc", ,,vă rog", ,,scuzați",pe cînd nouă ne e porcinos de bine cu ,, idi ...hui", și ,, pi..eț"!  De ce să mai arunci o amabilitate sau un mînțănesc fară un dinte, unuia cărui îi bagi în mînă 3 lei ca să-i transmită șoferului maxi- taxi-ului, cînd îi destul că i-ai zis un peredaite și-apoi răspunzi la telefon în frumoasa limbă a lui Ștefan... De  ce frumoasele si scumpele  vitrine ale a centrelor comerciale din capitală, care ascund niște individe dichisite de un charm boemic, te privesc cu dizgrație la momentul cînd pășești pragul micului ei Paris, doar pentru faptul că azi ai hotărît să fii un pic mai casual și ți-ai luat adidașii și fularul...și nu îți arată piesa ce te interesează pentru că a hotărît ea că-i слишком дорого pentru o muritoare ca tine. De ce ne e în padlă să fim fericiți? Pentru că noi am fi fericiți, avem motive însă le considerăm neînsemnate pentru a face o fericire din ele, ne e mai ușor să ne văităm de viață grea, de suflet gol, de oameni proști ce ne înconjoară. De ce mămăliga moldovenească are un caracter atît de bătăios și exploziv? Atît de multe de ce-uri... Moldoveanul are tragere de inimă la toate, mai puțin la carte, vorba cronicarului Cantemir, și la simț bun. Și n-o fi asta cel mai mare nejuns dacă ne-ar păsa de niște oameni mai triști, de niște ochi sclipitori ce te privesc, de viața care de multe ori ne e lene să o trăim..pentru că e mai confortabil așa, să nu-ți pese, să-ți fie lene, să nu te implici. Ai luat inima, ai pus-o în safeu și trăiești fără ea. E mai simplu, iubești fără ea, simți fără ea, n-o împarți cu nimeni. Să fim noi oare un popor cu inimă în cont depozitar? 
 Am ieșit din magazinul cu miros de brad, trec drumul și aud două voci certîndu-se urît, un țarc de cuvinte împînzeau aerul pe care î-l respirau și copiii ce le treceau pe alături. Îmi bag și eu nasul adînc în fular, trec și eu, indiferentă... doar aparțin și eu acestui pămînt și nu pot să-mi trădez băștinașii. Mă liniștește gîndul că în curînd vin sărbătorile și ca printr-o magie ne vor schimba, vom fi mai buni. Pînă atunci, însă trăim în noiembrie, și ne e bine în mocirla noastră . Ahhh, și-am vrea să fim altfel, însă nu acum, la un alt An nou ...poate...

Specia bărbat

  Cine a apărut mai întîi:bărbatul sau femeia?, și dacă a tot apărut el,  o fi fiind de natură pură sau e vreun hibrid? Nu e prima oară cînd îmi tulbură gîndirea, ce-i drept pacific, această simplă dilemă care sforăie lîngă mine acum,în timp ce eu încerc să-i descoper rădăcinile, sau mai bine zis cum a ajuns specia dată în patul meu. Și iarăși nu e prima dată cînd mă minunez cum Dzeu reușește să unească destine, pe doi oameni care-și aveau ochii atît de străini, îi adoarme împreună îmbătați de viață...
  Bărbatul...muritor de rînd, Apărător și Mai Marele Întemeietor al căminului familial, soț,tată, aruncător de ciorapi nespălați, plin de narcism uneori, alteori plin de mirosuri hidoase, net-superior clasei de jos feminine (cel puțin așa i-ar plăcea să creadă) etc. Sînt o sumedenie de formulări adjectivale care i le-am putea atribui,iar cu asta nu descoper a nimic, realizez cît sînt de diferiți de specia ce-l așteaptă cu atîta drag seară de seară. Ne unește noțiunea de om și ne desparte  felul de afi. Tindem să credem că-i cunoaștem,cînd de fapt nu știm nimic de ei. Natura a clădit o masă numită BĂRBAT și a rupt de a dat la fiecare din eve cîte un omuleț din ea și nu știm din ce-i făcut, știm doar ce face.
 Vine o zi cînd viața îl rupe de la mama,care pentru el nu va fi niciodată femeie,ci mamă, cuvînt ce nu are nici o tangență cu închipuirile lui despre femei, și-l aduce destinul uneia de care pretinde inimos că s-a îndrăgostit și cu care se așează călduț să depene zilele.Abia atunci,trăind în comuniune, începe a-și manifesta pe deplin virtutea. Le place să creadă că au o logică de fier, rece, obligatoriu corect, iar noi ,, cu mintea noastra de femeie" , de multe ori nici nu sîntem luate în seamă or ce naște creierul nostru sînt catalogate drept aiureli. Le place să ne vadă plîngînd, și nu ca să ne vadă slabe , ci ca să-și confirme confirme superlativul ce rîde din bărbia de pelican. Nu în zadar Timberlake  miaună spumos ,, cry me a river.. e e e" or Iglesias cu ,,i love to see you cry", cel puțin ăștia o zic frumoas ,nu ca cei ai casei...Pretind că își doresc alături femei puternice, însă din momentul ce începi ați etala bicepșii mintali asortați la o cochetărie euforică,tipic feminină, riști să te trezești neiubibilă, înșelată sau părărsită. Pentru că bărbații nu acceptă femei puternice alături, să fie..  , dar nu a lui, să fie a vecinului, așa ca să-ti poată reproșa de cîte ori ar avea ocazia că uite altele unde ajung, dar de fapt în sinea sa, te dorește acolo unde ești, sub el, și nu că-i place poziția ci ca să nu să se simtă slab cînd tu devii puternică.
 Înșeală. Toți bărbații înșeală. Oricînd, oriunde, nu cu oricune. În fiecare zi, la început de căsătorie, la sfîrșit de viață, mereu se găsește un moment din astea 3, sau dacă nu toate odată, ca să schimbe poziția, patul, soția/femeia. Spun asta cu riscul de a isca controverse în inima celora ce citesc, știu, însă vine momentul cela în viață, pe care ai vrea să nu-l întîlnești, însă el vine neaparat... așa e specia lor..ți-l aduc, si atunci controversele devin afirmații. Și atît. Și lacrimi. Le e ușor să înșele. La început nu-i costă nimic să ia din încredera pe care cineva a rasadit-o în ei. Scapă neprinși, și apoi mai ia puțin cîte puțin din ea, pînă cînd nu mai are ce lua. Straniu... mîinile ar fi trebuit să le fie pline, avînd în vedere cît au luat, însă atunci cînd le deschid nu au nimic... Citeam undeva că bărbații înșeală din 2 motive: că sînt porci și că femeile sînt curve...însă nu am găsit niciun motiv de ce n-ar face-o. Urmează iertare, flori , lacrimi și într-un final repetare...Iar motivul adevărat pentru care o fac rămîne necunoscut și pentru ei, așa le e firea, fir-ar-să-fie.
  Le place să fie copii, n-ar recunoaște asta pentru nimic, fiindcă și-ar știrbi din forța bărbăției, îi trădează însă sclipirea din ochi atunci stau lipiți de ,, Masha", se bucură de o prjitură dulce asemeni celor mici, după colindul de Crăciun..,iubesc să fie alintați, mîngîiați, hrăniți, culcați, protejați... de EA...,iar ea să nu obosească cumva, că dealtfel înșeală...
  De fapt ce se ascunde într-un schelet de bărbat? Un pumn puternic care face zgomot în masă sau ceva mai mult?  Viața le oferă atîtea momente care îi transformă în adevărați titani și tot ea ii preface în piticii din poveste, și asta nu se întîmplă oare din neputința lor de a descoperi enigma femeii?

...merji nunta pe șușă...

Pentru mine toamna are miros de nuntă, chiuie copacii,dansează frunzele, ploaia fredonează cîntecul miresei...Zilele astea am văzut o nuntă așa cum se făceau pe vremuri, în casa mare,cu prosop brodat și cu atîta omenie așezată cuminte la masa cu bucate. Mi se făcu dor de nunțile copilăriei mele,cînd alergam prin cortul întins toată ograda,iar din el mirosea a prăjituri pudrate, a pîine de cuptor, a apă îndulcită ,,Buratino" ... a noi copii. Și-am crescut mari, și-am făcut nunți...însă corturile s-au făcut de piatră, prăjiturile s-au făcut la ,,Franzeluța", iar ,,Buratino" s-a cocacolizat.
  Moldovenii au știut mereu să facă sărbători frumoase,bogate, extrem de bogate de ce nu...las să vadă lumea că trăim bine! Și ,,sărbătoarea vieții" se transformă imediat în cheltuiala mileniului, eii și ce, te răscumperi,doar nu degeaba inviți atîta lume! Și cea mai fericită zi începe cam așa: cînd cîntă cocoșii a crăpat de ziuă,miresuica e la coafor,își rotește mîndră creții, își alipește 2 seturi de parapante la ochi,se colorează frumos și-și zîmbește în sine admirîndu-se ,,azi e azi". Mirele e un pic mai norocs la somn, s-a tuns ieri, tot ieri mama i-a călcat costumul și camașa, așa ca las să cînte cocoșii..  Se trezește într-un final, regizează cu operatorul video încălțarea și descălțarea pantofilor pînă se răresc ciorapii, tot de atîtea ori își aranjează părul cu gel, așa încît ,,mokrîi efect" să fie fie perfect...,  ia buchetul și pornește pe alee,însoțit de vornicei și druște care chiuie flămînd. Și o găsi. Așa cum nu o mai văzu pînă atunci și nici sigur, după. Încorsetată pînă la refuzul șiretului, aerul cu greu  pătrunde prin nări, dar zîmbește... așa ca să iasă bine la cameră și desigur pentru el...zîmbesc și sînii ridicați îndrăzneț, n-au văzut ei atîta libertate de la litoralul ucrainesc pînă în sfînta zi de azi. Iar ea sclipește toată în swarovsky, ca stelele în noapte... La îndemnul cameramanului, el cade în genunchi de-i sărută mîna. După cîteva cupe spumoase de șampanie, care vin să ungă coardele chiuitorilor, apucă drumul primăriei.. acolo prin iscălitură nesilită și benevolă vor pune capăt  tuturor răutăților iscate la  colțul gardului de baba Vera că, uite, trăiesc neluați.
  Ajunși în lăcașul Domnului, preotul nu va uita să-i zică coniței să acopere nițel decolteul nemilostiv ce-l privește de după făclie.
   Iar ce urmează după, e o adevărată cinematografie. Cine a zis că la noi nu se mai fac filme? Ba se fac, lume și încă ce fel...nici ,,Buciumul" lui Tătaru n-a văzut atîta scurgere de talente. Ea fuge, el o prinde, el o sărută,, ea îl privește de după copac, apoi urmează și efectele speciale, ba o ține în palmă, ba o caută și n-o găsește, apoi mai intervin și nașii care îs trecuți deja prin tot aceste scenariu,doar recapitulează și învață tinereii ,,așa da" , ,,așa nu".
  Și după îndelungi ore petrecute în fața blitzului, ajung la sală, acolo unde sfîrîe pîrjoalele,iar găinile umplute abia așteaptă să fie golite. Săptămîna modei de la Milano de mută preț de cîteva ore într-un sălaș moldovenesc,unde foșnesc paietele de pe rochii, părul nu se mai mișcă din cauza fixatorului strong, iar extensiile genelor fac umbre...Vin toți întimpinați de nemuritorul marș sovietic, asortați numaidecît conform dress-codului nunților de la noi, domnii cu cravata într-o nuanță cu rochia doamnei, iar ele, la brațul lor chiftesc a kitch moldovenesc. Și uite că de multe ori ne pomenim că facem Revelionul de mai multe ori pe an, or, cel puțin peisajul e același, toți și toate sînt împodobiți.   La început puțini sînt acei care se aruncă într-o horă. Bărbații stau grămadă înflăcărați de o discuție despre politică, așa ca să nu simtă  fanfara mațelor, că doar n-au mîncat acasă că vin la nuntă, iar femeile  bîrfesc în sine rochia, pantofii, coafura alteea, se întîlnesc, se pupă așa încît să nu să se atingă și exclamează nesincer ,,Vai ce bine arăți!
   Cînd toți oaspeții își găsesc locul la masă,combinîndu-se după interese, statut social și grad de rudenie, nașul ia microfonul, se bîlbîie puțin, că doar are emoții, și-i îndeamnă la pahare și la oale cu mîncare. Sala răsună a tacîmuri și a clefăit continuu.
  Pe la mijlocul nunții doamnele încep a coborî de la înalțimi, se împreietenesc între ele și chiar  se jăluie de viață.  Bahus e la el acasă și e gazdă bună, de-i îmbujorează pe toți. De la high heel femeile trec la desculț, așa ca să se simtă omenește.  Cînd se anunță masa mare, iar sarmalele vin săltărețe și te caută la buzunare, unul cîte unul ia microfonul și le dorește ,,ferișire veșnică  și casî di piatră", iar în final obligatoriu ,,de la noi mai puțin de la Dzeu mai mult", ca să fie tot în armonie.
 Cam așa sfîrșește o nuntă la noi, îți faci datoria, tinerii iau bolul cu bani,mulțumesc la toți de cadouri cu multpreautilizata formulă ,, de unde ați dat Dzeu să adauge înzecit", din cînd în cînd mai ia o drușcă amețită microfonul și chiuie așa ca s-o audă toți vorniceii...și spre dimineață se destramă nunta ca niște zori în fața soarelui.
 Nu încerc să judec sau să iau în derîdere, am făcut și eu o nuntă și a fost exact așa cum am descris-o mai sus, pentru că dacă  încerci s-o faci altfel riști să ieși din tiparele stabilite tot de noi de fapt și ajungi la rubrica ,,o fost de-a oaia" sau și mai rău. Totul este regizat,  și cea mai frumoasă zi din viața noastră e același film pentru toți, doar actorii sînt alții.... însă ce ne facem atunci cînd vine dimineața și nunta s-a sfîrșit? Mai departe scenariu nu-i... mai departe e viață.. cu masa mare, cu bocetul miresei, cu copiii doriți de meseni...iar regizorul nu-i să-ți spună ce să faci și ce urmează.

Crucea roșie a halatului alb

  Stăteam cuminte în coridorul ce forfotea a gălăgie îmbinată, de la scîncet de copil pîn'la sunet interminabil de Nokia sau Iphone... Era unul din miile de coridoare ale sutelor de spitale de la noi care de fapt nu se deosebesc cu nimic între ele. Vopsite neapărat în verde sau ,,curichiu"și neapărat pîna la mijloc,pentru că mai sus urmează varul alb -imaculat, ce continuă și peste pod... așa e design-ul, gîndit încă din epoca stalinistă și pe care ,,perestroika" din '90 nu l-a putut aboli. Și în fiecare spital,pe fiecare coridor există cîte o Raisa Petrovna care  are două ustensile ,un teu și o căldare, pe care le scoate de după o ușă unde stă inscripționat frumos ,,grupa sanitar" și începe a-și face treaba,mutînd gălăgios căldarea de metal pe care stă scris cu roșu: Хлор.
  Toată  această orchestră de gălăgie este acompaniată des de sunetul tocurilor care duc un halat alb și care de fapt anunță că vine medicul. Liniște. Trece Dzeul unora, alinarea altora și de ce nu caznaua de dat bani a mai multora. Bat la ușă,intru. Începem o discuție derizorie care nu o făcu să-și ridice nasul din catalogul ce-l răsfoia. Aveam nevoie să-și lase amprenta pe niște hîrtii care de fapt trebuia să i le duc unui coleg de-al dumneaei. ,,Fat-hăi, tu știi că lucrurile estea nu s fac chiar așa...".Am înțeles, mă scotocesc la geantă, doamna ridică capul. Mhm, reflex. Îi întind 50 lei.. de la fat-hăi trecusem la domnișoară..., ahhh, ce alintuș pe capul meu.
 Dintotdeauna am vrut să mă fac medic, simțeam că am vocație și dorință. Statutul pe care ți-l îmbracă  halatul alb e ca și mantia de judecător... ele nasc vieți și hotărăsc destine.  Totuși soarta a decis  altfel pentru mine,nu mi-a dat șansa să rostesc făloasă jurămîntul lui Hypocrates,însă mi-a oferit destule ocazii să realizez că lumea dătătorilor de viață e la fel de pestriță ca și a celora care le sprijină ușile în așteptarea unui veridict sau a unuei minuni. Unii trăiesc cu propria inima suferința și bucuria vindecării simplilor muritori, alții se conduc după principiul ,,dacă Hypocrates e mort, jurămîntul lui nu mai e valabil".
 În aceeași zi însoțind pe cineva am trecut pragul Institutului Oncologic...Grea încercare. De cum am pășit pe poartă am simțit miros de morfină și a viață arsă. Mă  luase frica. Am văzut oameni muribunzi,care nu mai sperau la nimic, am văzut oameni ce-și așteptau cuminți veridictul ,,cît și cînd", am văzut suflete izbăvite ca printr-o minune de boala care nu cruță pe nimeni...Coridoare la fel de pline, la fel vopsite,însă acolo viață nu e, e o lungă așteptare cu un sfîrșit sigur. Nu am îndrăznit să privesc pe nimeni în ochi, priveam înainte, îmi era frică să mă împiedic de lacrimi... erau multe. În acele momente îi mulțumeam destinului că nu mi-a încredințat halatul alb și constrîngerea de a spune sentințe.
Intermediari ai sufletelor noastre,unii contra plată, alții contra inimă. Unii te vindecă, alții te lasă tot atît de bolnav ,însă pînă la urmă, indiferent de sarcasmul fiecăruia,rămîn oameni și nu Dumnezei, oricît ne-am dori să fie. Și ajunge o zi cînd cînd viața îi aduce încet și pe ei,mînați de boli firești, în fața unora care au dat un jurămînt...

O Europă a mea (2)

   Pășeam pe pămînt londonez. Simțeam în inima mea nu un Big-Ben...ci un Big-Ghem pentru că nu știam cum voi fi întîlnită de ei,fiind deja cunoscută cu rigiditatea și intoleranța celor care îți luau pașaportul în mînă, pentru simplul fapt că uite Doamne vrei să le pășești meleagurile și că vor avea cu un străin mai mult la masa lor, la Cina cea de Taină care e MEREU și OBLIGATORIE în renumitele localuri unde sfîrîe a viață îmbibată de ulei, și unde ei vin cu atîta drag de-și așează șunculița pe scaunele multprea neîncăpătoare...
   La check-in fu întîmpinată de un englezoi blond,care nici nu ridică ochii să mă privească, pentru el eu eram încă una. În timp ce mister îmi pipăia îndelung foile pașaportului,eu îl studiam cu nesaț. Vasăzică așa arătau urmașii lui Carol și supușii Reginei. Fără ochi. Nu avea ochi,mi se făcuse pe loc milă de el. Spațiul  de unde ar fi trebuit sa-i lucească orbitele,iar de acolo niște ochi senini,intuiesc eu albaștri,era îngropat în slănina obrajilor care ardeau roșii ca niște maci,era transpirat,însă mulțumit, de curînd înfulecase ceva ce-l făcuse enorm de fericit, avea o urmă proaspătă de ketchup în colțul gurii. Mi se făcuse scîrbă.Vroiam acasă. 
  Nu mă lăsă să trec. Îmi invocase ceva într-o engleză jegoasă ca și el,iar eu.. prea mică fiind în fața unui titan,de emoții nu am înteles nimic,doar faptul că îmi aruncase pașaportul și eu trebuia să mă supun voinței buricului său. Poate eram prea slabă și nu-i plăcu de mine. Ceața în care eram, îmi fusese rărită de o colegă de-a sa. Era o rusoaică drăguță. Mă chemă la ea , parc-o văzusem pe mama,eram fericită,îmi puse ștampila de trecere. Prima dată în viață cînd în sinea mea idolatrizam un rus.Eram oficial în Londra. Și iarăși rușii ne salvează m-am gîndit eu,desigur ironic. Era 30 noiembrie.Exact peste un an,în aceeași zi aveam să aduc pe lume un Ghem de băiat. Sufletul meu nu știa însă nimic. Era o surpriză.
 Capitala era o mare adunătură de oameni veniți de peste  tot din lume. Preponderent europeni și indieni,ăștia din urmă se simțeau ca acasă, se răzbunau într-un fel că fuseseră colonizați cu secole în urmă. Însă erau extrem de sufletiști...îl aveau infiltrat pe Omul European în vene. Ei te ajutau cu Orice și Oriunde,ceia ce nu făceau și ceilalți conlocuitori,chiar de se întămpla să fie conaționali (mîndria poporului nostru e nemuritoare,e ca și Lenin în sufletul unora)...
  Eram cu Tanea, eram cu El, eram Împreuna. Și nimic nu mai conta.
Tanea lucra la flocăit,așa botezasem frizeria unde veneau să se aranjeze miss și missisurile rafinate ale burgheziei. Eu îi țineam companie,nu puteam rata doza zilnică de rîs. Eram pe-o undă de umor,mai ales cînd venea cîte o doamnă cu ceva ani buni în cocoașă și-i zicea Tanei s-o aranjeze că pleacă la întîlnire cu boyfriend-ul...Să fi știut ce vorbeam de dînsa în timp ce-o coafa... se ducea acasă să moară. Sărmanile noastre bunici,n-au mai știut ce-i feon și perie,aveau doar pieptine des...și atît...astea aveau boyfriends...și nu doar...
  Am plecat într-o duminică cu Tanea să vedem renumitul parc ce scaldă cu privirea Buckingham-ul. Ne-am lăsat  suflețeii acasă,împătimiți de bere și Counter Strike,iar noi am pornit în cunoașterea civilizației. De cum am pășit aleea fălosului domeniu ne intimpină un grup de veverițe,roșcate,argintii, de tot neamul,veneau țopăind spre noi. Nu,nu se poate, răcnisem în sinea mea,nu puteam muri acolo...la școală ne învățase că dacă te mușcă veverița,mori imediat,otravit. Îi zisem Tanei. În cîteva momente porumbeii părăseau copacii de țipetele noastre. Fugeam de veveriți,iar ele după noi. Ne-a oprit un majordon.. și ne-a liniștit. Roșisem ambele de naivitate.
 Peste umărul domnului care ne explica  că veverițele sînt inofensive, vazui un grup de călăreți costumați, era schimbul de gardă.Nu puteam rata. De data asta alergam după cai. Nu am mai reușit să-i vedem,alergasem mult, eram obosite. Ce dracu'...cai n-am mai văzut ne ziserăm noi, încălzindu-ne la soare pe-o bancă. Venisem acasă spre seară. N-am venit cu mîna goală, aveam și-o amendă achitată... am hrănit porumbeii în parc,iar SIR  cu chipiul ne-a pedepsit. Chestia e interzisă prin lege.
 Era cald în casă, afară se rupea pămîntul de frig, era cea mai friguroasă iarnă pe care o văzuse pielea albă,fină și grăsuleană de englez. Și era cald, de fapt prea cald în casă pentru că inginiozitatea și spiritul nostru nu ne părăsise,printr-o șmecherie simplă a contorului aveam căldură gratuită. Elisabeta se miluia de noi.
Fulguia. Big-Ben-ul bătea a An Nou. Și ce fel de Revelion ar fi avut Charles,Kate și Henri fără noi în Londra...
                                         ...to be continued again..