Stăteam cuminte în coridorul ce forfotea a gălăgie îmbinată, de la scîncet de copil pîn'la sunet interminabil de Nokia sau Iphone... Era unul din miile de coridoare ale sutelor de spitale de la noi care de fapt nu se deosebesc cu nimic între ele. Vopsite neapărat în verde sau ,,curichiu"și neapărat pîna la mijloc,pentru că mai sus urmează varul alb -imaculat, ce continuă și peste pod... așa e design-ul, gîndit încă din epoca stalinistă și pe care ,,perestroika" din '90 nu l-a putut aboli. Și în fiecare spital,pe fiecare coridor există cîte o Raisa Petrovna care are două ustensile ,un teu și o căldare, pe care le scoate de după o ușă unde stă inscripționat frumos ,,grupa sanitar" și începe a-și face treaba,mutînd gălăgios căldarea de metal pe care stă scris cu roșu: Хлор.
Toată această orchestră de gălăgie este acompaniată des de sunetul tocurilor care duc un halat alb și care de fapt anunță că vine medicul. Liniște. Trece Dzeul unora, alinarea altora și de ce nu caznaua de dat bani a mai multora. Bat la ușă,intru. Începem o discuție derizorie care nu o făcu să-și ridice nasul din catalogul ce-l răsfoia. Aveam nevoie să-și lase amprenta pe niște hîrtii care de fapt trebuia să i le duc unui coleg de-al dumneaei. ,,Fat-hăi, tu știi că lucrurile estea nu s fac chiar așa...".Am înțeles, mă scotocesc la geantă, doamna ridică capul. Mhm, reflex. Îi întind 50 lei.. de la fat-hăi trecusem la domnișoară..., ahhh, ce alintuș pe capul meu.
Dintotdeauna am vrut să mă fac medic, simțeam că am vocație și dorință. Statutul pe care ți-l îmbracă halatul alb e ca și mantia de judecător... ele nasc vieți și hotărăsc destine. Totuși soarta a decis altfel pentru mine,nu mi-a dat șansa să rostesc făloasă jurămîntul lui Hypocrates,însă mi-a oferit destule ocazii să realizez că lumea dătătorilor de viață e la fel de pestriță ca și a celora care le sprijină ușile în așteptarea unui veridict sau a unuei minuni. Unii trăiesc cu propria inima suferința și bucuria vindecării simplilor muritori, alții se conduc după principiul ,,dacă Hypocrates e mort, jurămîntul lui nu mai e valabil".
În aceeași zi însoțind pe cineva am trecut pragul Institutului Oncologic...Grea încercare. De cum am pășit pe poartă am simțit miros de morfină și a viață arsă. Mă luase frica. Am văzut oameni muribunzi,care nu mai sperau la nimic, am văzut oameni ce-și așteptau cuminți veridictul ,,cît și cînd", am văzut suflete izbăvite ca printr-o minune de boala care nu cruță pe nimeni...Coridoare la fel de pline, la fel vopsite,însă acolo viață nu e, e o lungă așteptare cu un sfîrșit sigur. Nu am îndrăznit să privesc pe nimeni în ochi, priveam înainte, îmi era frică să mă împiedic de lacrimi... erau multe. În acele momente îi mulțumeam destinului că nu mi-a încredințat halatul alb și constrîngerea de a spune sentințe.
Intermediari ai sufletelor noastre,unii contra plată, alții contra inimă. Unii te vindecă, alții te lasă tot atît de bolnav ,însă pînă la urmă, indiferent de sarcasmul fiecăruia,rămîn oameni și nu Dumnezei, oricît ne-am dori să fie. Și ajunge o zi cînd cînd viața îi aduce încet și pe ei,mînați de boli firești, în fața unora care au dat un jurămînt...
