N-am chef de nimic, sînt într-o stare amorfă din care nu mai reușesc să evadez, de parcă stau înlănțuită și nu găsesc un ciocan ca să rup acele inele ce se leagă unul cîte unul ca trăirile mele. Sincer nu credeam c-o să-mi fie așa, gîndeam c-o să fie ca prima dată, dar nu e, e greu, grețos, interminabil, uneori hilar chiar. Simt o repulsie față de tot, și de mine chiar, Rănesc iar, de data asta însă nu ma doare că doare pe cineva, mă răsplătesc pentru starea mea de rău... și mi-i bine așa, ca unui vampir...Nebună mai sînt!!!!!! Ieri a fost hramul satului meu, de dimineață am tot încercat să scriu o postare dedicată leagănului copilăriei mele, am scris cîteva rînduri și priveam în gol la foaia albă electronică ce aștepta să fie umplută cu niște creveți din marea mea de închipuiri, însă muza îmi plecase la masa cu sarmale și răcituri și în lipsa ei am abandonat și eu ideea. Îmi cer iertare dragul meu sătuc, știu că mi-ai dăruit enorm de multe momente frumoase, care sigur nu aveau aceeași valoare dacă le trăiam altundeva, m-ai răsfățat cu cele mai senine dimineți și apusuri, mi-ai împletit cosițe lungi de rouă, m-ai făcut să nu dorm nopțile stînd pe la gard îmbătată de amor... iar eu n-am găsit destulă inspirație să-ți scriu răvaș. Promit c-o s-o fac, but yesterday was too much for me...
Am stat ieri pierdută mut timp în nimicuri internauțiale căutînd naiba știe ce, doar -doar mi-a sta mai bine, și asta cred că avea să dureze o veșnicie, dacă din fereastra oranj a calculatorului nu îmi sclipăcea interminent un mesaj de bun salut venit de la o cunoștință mai veche, pe care, dacă foarte sinceră să fiu acum, am uitat-o de cum am apucat drumuri diferite la răscrucea unde ne întîlnisem. Ne cunoscusem banal, într-una din multele mele seri petrecute prin cluburi unde îmi plăcea să-mi zbucium tinerețea mai ceva ca zdubii boxelor. Apropo, vorbesc de o Ea. Era cu un băiat simpatic,matur în comportament, pe care eu îl găsisem plictisitor. Stăteam toți la o masă gălăgioasă înnebuniți de tinerețe și viață frumoasă... glumeam, rîdeam, beam...ei doi erau mai retrași de atmosfera noastră, se iubeau enorm, știam asta cu toții și nici nu încercam să intervenim între ei, erau pierduți în lumea lor. Îți rămînea doar să-i admiri pentru dragostea ce și-o purtau, lucru care pe ani ce trece intră tot mai mult la naftalină, din păcate. M-am mai întîlnit cu ea de cîteva ori prin oraș, ultima dată era într-un extaz de fericire greu de imaginat, se casătorea! N-am auzit de ea mult timp, ieri printr-o coincidență de stări m-a găsit virtual și tot virtual ne bucuram de reîntîlnire după atîția ani. Doamne, cum se mai schimbă toate în lume și cum viața îl schimbă pe om...Destinul ei s-a rupt acolo... în momentul cînd se pregătea de nuntă, a rămas la capitolul ,,nemireasa lui", el plecînd stupid, repede, și dureros pîn' la sînge, într-o altă lume unde nunți nu se fac, acolo doar se așteaptă unul pe celălalt. Au trecut 8 ani, ea își petrece timpul între serviciu, unde pleacă din pură datorie și romane de bulevard, pe care le savurează cu perdeaua trasă, arareori se delecteză cu integrame. Și atît. Nu visează, nu speră, nu trăiește. Așteaptă cu nerăbdare ziua cînd i se va bate primul cui, așa percepe ea fericire acum, vrea la el cu orice preț, însă nu are curajul să-și pună capăt zilelor. Ia antidepresante, merge la psiholog.
Mereu cînd trec prin niște stări mai nasoale mi se întîmplă să ma poticnesc, exact la moment, cu situații de viață care îmi vin ca un contraexemplu la tot ce trăiesc eu și consider ,,drama mea".
Ieri mi-a fost rău, apoi mi-a fost și bine, apoi am fost fericită. Nefericirea altuia m-a făcut să-mi prețuiesc fericirea mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu